Prin Decizia nr. 10/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secţia a II-a penală și a stabilit următoarele:

În interpretarea art. 273 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă în legătură cu activitatea acestor din urmă participanţi nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Această decizie obligatorie clarifică faptul că un participant la comiterea unei infracțiuni, judecat separat, nu poate fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă atunci când este audiat ca martor în cauza disjunsă cu privire la ceilalți participanți, chiar dacă face declarații neconforme cu realitatea.

Potrivit art. 273 Cod penal, infracțiunea de mărturie mincinoasă constă în

Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat.

Rațiunile deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte a arătat că, deși art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede obligația generală a martorului de a spune adevărul, sub sancțiunea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, această obligație nu poate fi extinsă în mod automat asupra persoanelor care au avut calitatea de participant la infracţiunea cu privire la care sunt audiate.

Instanța supremă a subliniat că art. 118 din Codul de procedură penală conferă inculpatului și celorlalte părți din procesul penal dreptul de a nu se autoincrimina. Acest drept trebuie respectat și în situația în care o persoană care a avut calitatea de inculpat într-o cauză este audiată ulterior ca martor în cauza disjunsă. Astfel, chiar dacă din punct de vedere formal un inculpat este audiat în calitate de martor într-o altă cauză, acesta beneficiază în continuare de dreptul de a nu se autoincrimina.

În concluzie, ÎCCJ a statuat că obligația de a spune adevărul sub sancțiunea răspunderii penale pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă nu se aplică participantului la o infracțiune care este audiat ca martor în cauza celorlalți participanți, întrucât aceasta ar contraveni dreptului său de a nu se autoincrimina.

Importanța deciziei pentru practica judiciară

Decizia nr. 10/2019 a ÎCCJ aduce claritate într-o problemă de drept controversată și are implicații importante pentru practica judiciară. Ea stabilește că foștii inculpați audiați ca martori în cauze disjunse beneficiază de o protecție specială împotriva autoincriminării, neputând fi trași la răspundere penală pentru declarațiile făcute în această calitate, chiar dacă ele sunt mincinoase (nu spun adevărul cu privire la aspecte esențiale cauzei) sau incomplete (omit să declare cu privire la aspecte esențiale cauzei, deși au fost întrebați în legătură cu acestea).

Această interpretare este în acord cu principiul prezumției de nevinovăție și cu dreptul la un proces echitabil, care presupun că orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul de a nu contribui la propria incriminare. Ea asigură un echilibru între interesul aflării adevărului și protecția drepturilor fundamentale ale participanților la proces.

În concluzie, Decizia nr. 10/2019 a ÎCCJ reprezintă o garanție importantă a dreptului la un proces echitabil și a prezumției de nevinovăție. Ea asigură că persoanele care au avut calitatea de inculpat nu pot fi constrânse să contribuie la propria incriminare atunci când sunt audiate ca martori în cauze conexe. În același timp, decizia nu trebuie interpretată ca un obstacol în calea aflării adevărului, ci ca o modalitate de a asigura un just echilibru între interesele justiției și drepturile fundamentale ale participanților la proces.

Alte hotărâri obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție relevante pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă

Prin Decizia nr. 1/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât faptul că

Martorul denunțător care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută la art. 290 alin. (3) din Codul penal poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.

Astfel, persoana care declară în mod mincinos în scopul de a beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută la infracțiunea de dare de mită poate răspunde pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.

De asemenea, prin Decizia (recurs în interesul legii) nr. 1/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât faptul că

Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.

Cu alte cuvinte, prin această hotărâre obligatorie s-a tranșat controversa referitoare la relația dintre infracțiunea de mărturie mincinoasă și infracțiunea de favorizare a făptuitorului. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că mărturie mincinoasă are natura juridică a unei norme speciale în raport cu favorizarea făptuitorului, derogând de la aceasta de fiecare dată când favorizarea făptuitorului se concretizează printr-o mărturie mincinoasă.

Informații suplimentare

George Zlati este avocat de drept penal și lector universitar. Acesta este titular al disciplinei Drept penal. Partea specială la nivel licență și Criminalitate informatică la nivel de masterat, având de asemenea un doctorat pe criminalitate informatică.